sâmbătă, 28 februarie 2015

Depresie și vals


Viața e menită să fie o continuă beție a fericirii și... mda!, zilnic auzi și/sau citești de-astea. Clișee le zice. Și-s totalmente ireale. Nu știu ce e pentru restul viața, dar pentru mine e un continuu dans cu depresia. Și din păcate, depresia nu are picioare, pe care să-mi probez abil stângăcia, făcând-o astfel să renunțe. Nu-i pasă. Alunecăm pe ritmuri de vals cu zilele. Când obosesc, mă târâie. Când muzica se oprește, mă așează pe scaun, gravitând fantomatic în jurul meu. Îmi îmbrățișează simțirea și îmi învăluie mintea cu imagini și miresme. Îmi intră-n olfactiv și pune totală și tiranică stăpânire pe acel spațiu, făcându-mă să rememorez clipele cele mai puternice și frumoase ale vieții. Începe a mi le îngâna surdin în urechi, crescând în intensitate și devenind motivul unui leșin. Și doar când depresia mă leșină, sunt conștient. Doar atunci pot fi intransigent și rău, după cum mi-e felul. Doar atunci, în loc de inimă, am cord. Doar atunci tronez în mine însumi...eu! Asta până când depresiile încep să-mi cânte lin, precum sirenele pe mare. Ecoul lor mă cheamă în abisul disperării, unde totul e compus din tine, și spre care mă îndrept inert, precum spiritele ce călătoresc spre lumină. Ascult concertul depresiilor, până apare a mea. Îi sărut mâna albă, de-o răceală funebră, care poartă, însă, parfumul tău. Parcă vrăjit, o-ntreb:
-Mademoiselle, dansați?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu