joi, 19 martie 2015

Povești în felineză (I)


În vacarmul acela în care toți păreau că o cunosc atât de bine, că-i știu felul de-a iubi și imposibilitatea de-a urî, pisica sări pe geam și fugi o mie de veacuri distanță de tot ce înseamnă  om. Era dezamăgită. Ar fi vrut să plângă, dar…pisicile plâng? Nu știu. Nici ea nu știa. Poate că va fi plâns, poate că din ochii ei vor fi izvorât un râu mai sărat ca Marea Moartă și mai amar ca seva pelinului. Un râu fără viață. Asta era și sufletul ei acum. Așa avea să fie poate multe veacuri de-aci înainte. Trăia într-un pustiu locuit, zâmbea fără esență și doar fiind silită de siluetele din jur, care uitaseră că mâțele nu pot trăi fără a fi mângâiate, fără a fi alintate, fără a fi…iubite. Deși tânjea după toate astea, își impunea, strângând puternic din măsele, să nu-i mai fie necesare și definitorii. Dar era o ființă atât de delicată… Mai gingașă ca o petală de trandafir, mai efemeră ca un fulg de nea, mai jucăușă decât briza mării, mai elegantă decât Chanel… 
Și ce mai contează toate astea când ceilalți văd doar suprafața, văd doar crusta, și nu pătrund interiorul? Purta o salopetă bleu-marin, de zugrav. Imperial. Chiar și așa, lăbuțele-i albe evadau din decorul vestimentar și formau o mostră a ceea ce puteai descoperi dincolo de exteriorul fortificat cu respingeri. Un fel manifestare a slăbiciunii ei, care nu putu elida veșnic gândul că va mai fi cineva s-o iubească. Un fel de speranță stafidită în fața veșniciei.
Se plimba astfel printre cunoscuții străini, animată doar de rutină și cereri, dar neîntrebată de doririle ce suspină în adâncul ei. Așa pățesc, de obicei, felinele. În fine…
Într-o zi, pe când rutina o silea să facă ceva de care nu era deloc încântată – ca de obicei – o voce caldă – oare chiar am spus asta? – strigase-n văzduh: uite-un leu! Și nu era verde, nici nu-l avea pe Iorga tatuat pe vreo coapsă. Era doar un leu. De munte. Mândru ca toți cei din neamul lui și orgolios cum îi erau genitorii. Sufla dispreț pe nări și balele ce-i curgeau fără oprire din gură erau amestecate cu sânge. De om. De cum zări mâța, își zise, zeflemitor: felină-n salopetă? Albastră? Cîh!
Pisica se mulțumi doar cu a-și linge lăbuțele, ce acum păreau mai frumoase ca niciodată. Oare va fi prins momeala asta pe bătrânul leu? El, venit de la munte, unde liniștea e singura  melodie pe care își petrece zilele și mizantropia – aerul ce i se plimbă prin plămâni, așadar el…o va fi observat? Dracu știe!?





Foto: http://szenka.deviantart.com/art/Proud-cat-186686700

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu