sâmbătă, 21 martie 2015

Povești în felineză (II)

Dezamăgirile creează o carapace atât de tare inimii, că nu mai poate fi lesne străpunsă nici de cele mai arzânde săgeți. Trebuie să fii arcaș profesionist și să țintești într-o astfel de inimă cu maximul tău de concentrare și pasiune ca să poți crea o fisură cât de mică, prin care să te furișezi apoi și să-ți faci culcuș călduros în ea. Și-or mai fi arcași astăzi?
 Așadar, o astfel de inimă nu se mai deschide nimănui de bunăvoie. Nu mai iubește  fără acordul părinților și nepăsându-i de tot ce-o-nconjoară. Nu mai simte fiori la atingeri, nu-i mai tremură glasul, nu mai privește jucăuș și provocator, nu mai râde atât de dulce ca odinioară, nu mai este geloasă, nu mai vrea joacă… O inimă moartă. În pieptul unei feline. Vii.
Așa stând lucrurile, pisica se duse la culcare lăcrimând, căci nu înțelese cum de i-a scăpat acel gest necugetat, acea tandrețe măruntă, acea provocare aproape insesizabilă… Nu știa cum de-a putut să-și gătească lăbuțele moi pentru leu. Asta însemna că iubește? Din nou? Că va fi rănită? Din nou? Ar fi urlat un nu din străfundul plămânilor, dar printre bătăile inimii cânta o voce de copil, o voce pură, angelică, o voce care o-ndemna să iubească. Din nou. Să fi  fost acea voce stinsă de mult, acea voce datorită căreia iubise tot ce-i ieșise-n cale și din cauza căreia suferise amare deznădejdi, crunte trădări? Să creadă vocii? Cât război într-un biet suflet felinez.
*
Întorși la munte, pisica explora timidă culcușul bătrânului leu, mai dezordonat ca al ei, dar acceptabil. Și totuși rece. Nu avusese cine-l încălzi. Deși fericită, umbra unei neîncrederi tot îi mai săruta obrazul. Și leul vedea. Dar, cu toate astea, făcuse din el, cel atotplictisit, cel mai bun partener de joacă: alergau prin pădure, vâna lângă mai bătrânul ei camarad, se delecta din prada lui… El, egoistul prin definiție, putea fi văzut alintând. O pisică. Și totuși, tandrețea lui neîndemânatică lăsa urme… O mângâiere de-a lui…strivea. Un sărut…era prea umed. Un răcnet…înfricoșa. Ca și cum ai pune un uriaș să culeagă fragi…
Regrete. Lacrimi. Insomnii. Dorințe de evadare. Pentru amândoi. Când leul dormea, pisica ar fi vrut joacă. Când pisica își răsfăța chipul în razele soarelui, leul ar fi vrut să vâneze. Sau să se bată. Sau să bea. Sau ce fac leii de obicei. Nepotrivire de caracter, este-că? Și totuși, nu-i așa.
- Mă rănești!, suspină într-o zi felina cea mică.
- Mă ucizi!, murmură leul printre dinții-i de oțel, aținându-se viteaz împotriva lacrimilor ce-i băteau revoltate în poarta ochilor.
- Mă schimbi!...
- Mă transformi!
Replicile lor, care se conturau nu fără tenta unor reproșuri, ajunseseră un fel de tango neîndemânatic, și totuși, romantic. Au continuat așa până când soarele ostenise privindu-i, și merse la culcare. Era prima dată în existența lui când privise cu atât interes spre pământ și tot pentru prima dată când adormea pe acordurile unei curiozități oarecum neliniștitoare.
            - Felinele astea!, îngână somnambul astrul.









Foto: https://www.pinterest.com/pin/569212840374389697/

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu