vineri, 3 aprilie 2015

Delirul unui pui de zeu

Îmi plăcea să mă mint că-s curajos, că lupt cu oricine-ar putea să guste din aerul unei înfrângeri, că-mi aleargă prin vene globulele celor mai aprigi despoți pe care i-a cunoscut existența, că-s stăpânit de-o nebunie lucidă ce râde-n hohotele-n care-și anunță moartea sosirea, că sunt eu singur pe pământ și că sunt mai mult decât pământul în sine. Îmi plăcea să cred că nu știu alt stăpân decât voia-mi proprie, că tot ce fac fără a vrea e de plictisul ce mi-l dă încă o făptură strivită sub greutatea glasului meu. Singurul născut fără mamă, singurul conceput fără tată, singurul căruia moartea nu-i știa adresa. Eram. Și nimic nu mai era în jur. Tot ce-și poate dori un existent: să existe fără să cunoască semeni, suferință sau iubiri ucigătoare.
Până când ai apărut tu. Acum, când te încredințez scrisului, nu știu dacă să blestem sau să binecuvântez apariția ta. Am început ca-n toate începuturile ce mă au în scenariu: plasându-mă în centru și împletind din iubirea ce mi se oferea preș. Știam – de unde, dacă nu mai iubisem? – că tot ce-ți rămâne după ce accepți să fii iubit, e un preș de care să-ți ștergi trecutul dezamăgirilor rămas pe încălțări. Era ca o lege. Și legiuitorul eram eu. Dar toți cei ce fac legi, le încalcă primii. Legile-s făcute pentru ceilalți, nu? Și era lege ca prezența ta să mă-nvăluie zilnic, de câte ori voința mea…voia. Dar eu?! Unde era prezența mea? M-am întrebat vreodată dacă e așteptată, dacă e voită?

Nu am observat când ai prins a-mi împleti din clipele petrecute împreună o funie. Și ce poți face cu o funie, decât să legi sau să te legi? Și m-ai legat. De coada absurdului. Și l-ai speriat, încât a prins să fugă. Mai absurd. Am cunoscut atunci groaza, am cunoscut lacrimile, mi-am scăpat cartea de vizită din buzunar și moartea a știut unde să mă caute; am început a deveni robul altei voințe. Mi-am dorit mamă. Și tată. Am realizat că nu eram deloc curajos, căci nu puteam să-mi trăiesc chinul dorului în celula inimii mele, ci-l strigam jalnic în urma ta, precum un sclav ce-și teme viața în fața stăpânului ofensat. Dar tu călăreai în continuare murgul absurdului, poate păsându-ți, poate nu… Mi-era foame și singurul lucru cu care m-ai hrănit a fost agonia. Căreia tot tu i-ai scris epilogul. Ai înmuiat tocul amintirilor frumoase în călimara voirii tale și ai scris cu litere de-o șchioapă: SFÂRȘIT. O secundă în care mi-am permis să iubesc mi-a dezmembrat tot ce-mi părea sigur. E noapte-acum. Și frig. Răsare luna și-ncep să urle la ea speranțele…












Foto: http://www.animalhi.com/Mammals/horses/light_blue_eyes_night_forest_moon_horses_faces_riding_hood_1599x1066_wallpaper_32901

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu