miercuri, 29 aprilie 2015

Părăsire



Era una din acele dăți când soarele tău fugea, inexplicabil, de pe bolta spre care priveam zilnic cu nesaț. Nu se ascundea în nori, ca de obicei, ci dispărea cu totul, parcă pentru totdeauna, parcă amenințându-mi privirea disperată cu zorii unui apocalips.
Căutam motive, și găseam mii. Dar toate se băteau cap în cap, contrazicându-se reciproc. Mă resemnam cu gândul că eu am născut vina, că-s părintele unui proscris, că nelegiuirile mele au înghițit hulpav lumina, și mă ascundeam, c-un șirag de lacrimi plimbând printre degete, într-un ungher în care să nu mă mai găsesc nici eu, să fiu pierdut pentru toți și pentru totdeauna.
Ce loc mic...
De acolo, săream, uneori, răzvrătindu-mă, crezând că lumea-ntreagă mă nedreptățește, dar într-un spațiu care nu mă încăpea nici pe mine, nu te puteai revolta. Mă loveam de tavan, de pereți și podele, și nu-mi rămânea decât să-mi înnăbuș amărăciunea, s-o las să-mi devină lichid amniotic, să m-arunce în preexistență, în neantul inconștienței.
Așa. Singur. Fără mine. Fără tine. Fără nimic.
Se mai auzea doar ticăitul inimii. Părea că vrea să-mi vorbească, că are ceva să-mi spună. Și mi-a spus. Mi-a spus c-ai să revii. Că va răsări soarele. Că se vor usca lacrimile. Că voi ieși din mine în întâmpinarea ta.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu