marți, 5 mai 2015

Cotidiene
Nu purtam ochelarii fumurii, care țin dos privirilor încleștate ce îmi împodobesc chipul. Îi uitasem pe birou și simțeam că umblu gol pe bulevardul aglomerat de mii de simțăminte. Eram văzut fără paravan, fără posibilitatea de-a face un viaduct spre nevăzut șiroaielor de lacrimi ce le izvorâse absența ta. M-am luptat o vreme cu ele, încercând să închei un armistițiu, dar nu am ajuns la vreun rezultat. Erau prea furioase pentru secolele de clipe în care nu au mai simțit căldura ce-o emană cordul tău. Înghețaseră, dar în același timp, erau singurele ființe vii din citadela mea pustiită. Din mine. Nu mai aveam nici forță să mă iau în brațe, cum fac de obicei, și să mă duc în cel mai întunecos ungher din lume, nu mai puteam nici să mă opresc din mersul inconștient spre nu-știu-unde, nu îmi mai  era lesne nici să gândesc. Atâtea lipsuri într-o lume plină de nevoi… Și toate nevoile mele s-ar fi risipit într-o mână de carne cu duh în ea: tu!...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu