vineri, 29 mai 2015




Iosif trebuia să moară

Nu știu dacă e doar la modă sau chiar are temelie solidă interogativitatea asta ce se leagă de existență, dar cert e că fiecare homo sapiens se întreabă la un moment dat de ce există, cine l-a trimis pe lume și cât mai e până ajunge dricul la poartă. Și Iosif s-a întrebat. Și încă mult. A căutat răspunsuri care să-i dezamorseze abil bomba temerii că nu are un rost, un sens. Un motiv de-a trăi. După ce au trecut anii copilăriei naive și cei năvalnici ai adolescenței, primăvara tinereții a sunat la ușă în clinchetul unei întrebări: de ce? Nu ești pregătit mereu, nu ai tot timpul în hol, între șifonierul amintirilor și perete un răspuns mulțumitor. Nici el nu avea, și cum martie are de toate, mai puțin conștiința că noi o considerăm lună de primăvară, a trebuit să lase străina interogare să intre, că stând în pragul ușii de-atâta timp…înghețase. Știu, nu toți le permit accesul în casă, dar mai sunt și bolnavi de candoare, care nu au aflat că e periculos să te întrebi. Desculț. Dezvelit.
Ziceam de frig… Aproape îl paralizase conversația din ușă. Să intri în dialectică cu un demon nu poate sfârși bine. Așa zic toate manualele de spiritualitate. Întrebarea i-a devenit colegă de viață, și nu era una care să-ți aducă ciocolată când te-apucă supărările. Nu-nu. Era rea. De fapt, era ea. S-a gândit să-i pețească un răspuns în lumea mare, s-o dea după el și să redevină adult-copilul de ieri. Dar, vezi-Doamne, asta avea pretenții. Nicio rudă, nici un prieten, nici un om viu sau rămas viu prin consemnări nu a avut un răspuns. Parcă era război și fuseseră luați la oaste toți răspunșii. S-a întors acasă, dar viața nu e ușoară lângă o întrebare. A vrut să o alunge, s-o-nece într-un butoi de alcool sau s-o usuce-n scrumul unui trabuc. Dar amâna mereu. O secundă, un minut, o oră, o zi…un timp. Tot timpul. Nu mai era el. Era altul. Un fel de mort umblător. Oricât ar fi vrut un divorț, nu putea fi lipsit de onestitate: fără ea, ar fi jucat rațele și vânătorii și-acum. Un om din care mai rămase pielea vineție și osul uscat, din ai cărui ochi se mai prelingeau obositor de greu niște lacrimi acum fluide, în două cu suflet, îmbrăcat în semiîntuneric, îmbrățișat de-un colț de la îmbinarea pereților de-absență și dor. Înspăimântat. Temându-se de melodia ce-o fredona fără încetare întrebarea. Așa ajunsese Iosif acum. Așa l-au găsit mort într-o dimineață de august dogoritor.
Dintre copiii vecinilor, cu care el, deși aproape adult, încă se mai juca, unul a întrebat-o pe mă-sa, în timp ce mergeau spre groapă:
- Mamă, de ce-a murit Iosif?
- Iosif s-a întrebat.
- Și?...

- Iosif trebuia să moară.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu