luni, 15 iunie 2015

chinuri și ploi

printre lacrimile cu care plângea cerul, și care se izbeau apocaliptic de asfaltul încins, m-am apucat să caut pașii tăi, ca nu cumva să-i măture cu nepăsare vreun șuvoi de ape. nu știu când mi-am dat seama că asta era ce trebuia să fac, și nu știu ce m-a mânat spre acest lucru. poate doar teama că mâine nu vei mai trece pe-acolo, că mâine nu va mai fi nimic care să-mi amintească de tine în acel loc. mirosul tău era deja pierdut în nările minuscule ale stropilor de apă, ce se-avântaseră spre pământ doar pentru a fi, preț de câteva clipe, părtași unei astfel de beții. îi invidiam și-i uram. luaseră ceva ce tu dai tuturor, dar de care aș vrea să mă bucur numai eu. și nu era drept. dar ce mai contează? ce mai e drept? poate doar drumul pe care alergam fără țintă, căutând urme, pe care, oricât m-aș fi străduit, nu puteam să le culeg, să le ating, să le salvez. le-ai dat pământului când ai pășit pe el și ale lui trebuiau să rămână. am început să plâng, neștiind că prin asta îmi făceam un deserviciu: și lacrimile mele acum, mai corozive ca ale cerului, mâncau tot ce-ai lăsat în urma ta. nu am simțit că am căzut și mi-am rupt haine, piele și oase, sau că sângele meu colora pavajul alb, abia-mbăiat de ploi, și nicio durere nu era mai mare ca cea pe care mi-o dădea gândul că poate…te-am pierdut, că poate ultimele clipe cu tine, blocate-n eter, au fost șterse. de ploi. distrus, precum o făptură ce fuge de moarte, dar care moare lovindu-se în graba unei salvări, am ajuns târâș la rădăcina unui pom. am adormit cu spaima drept căpătâi, și nu am avut cu ce să mă-nvelesc, așa încât somnul meu a fost un tremurat continuu. nu de frig, ci de teamă. dar ce mai conta? speram să mor. în somn. fără să știu. fără să-mi fiu aproape la propria-mi moarte, fără să-mi aprind o lumânare, fără să mă plâng deznădăjduit, să-mi mângâi palma aspră și moartă… erau lucruri pe care sperasem cândva că le vei face tu, și nu mi-am îngăduit să-ți iau locul. nici la moartea mea. când m-am trezit, treceai pe bulevardul însorit, lăsând în urma ta noi urme și același parfum, pe care-un vânt binevoitor l-a adus până pe prispa nărilor mele. nu am mai voit să mor, ci am văzut zăcând țepene, lângă mine, doar temerile mele. în mâna uneia am găsit un răvaș pe care sta scris: de ce atâta chin când plouă?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu